Lacul

De ce mă laşi în nesfârşită aşteptare ?
Să mă cufund în dulce dezolare,
Cum în lacul tainic se stinge augustul soare;
Evanescent, în valuri mici, tremurătoare,
Ce timid s-ating de mal, cu atâta candoare,
Pe când, în bălaiul păr, îţi împleteam o firavă floare.

De ce n-aud al tău pas domol pe iarba moale ?
Cum îmi veneai ca altă dat’ în picioruşele goale
Şi capul, suav mi-l mângâiai, rezemat la tine-n poale,
Pierdut, priveam spre ramurile încărcate cu feerice stele,
Îţi şopteam iubirea-n versuri şi-n cântecele;
Vrăjit acum, mă las sedus, de jocul mândrelor iele.

De ce nu eşti, să te sărut pe buze şi pe sân?
Când în amurg raze roş-aurii apun,
În apa de turcoaz şi mâlul brun, 
Se joacă veseli puii alb-cenuşiu de lăstun
Iar eu să te descopăr, goală ca luna şi să-ţi spun
Că te iubesc, cum iubeşte nebunia, un nebun !

De ce nu vi dragă copilă, cu zâmbet dulce şi glas blând ?
La lacul azuriu din pădurea de argint,
Să te strâng la piept, al nopţii vals dansând,
Sub mii de astre lucitoare, diafane te pătrund.
De nu mai vi, rămâi mereu la mine-n gând,
Cu lacul trist şi al lebedei cânt !
.

.

Surducu Mic

duminică, 16 mai 2010