Era miezul zilei, soare arzator, un aer sufocant, lume multa, stateam linistit la coada, era una dintre orele, cand in incinta festivalului oamenii veneau indemnati de un singur lucru, foamea si cu speranta de a-si potoli aceasta foame. Spun speranta, pentru ca mai erau si unii care se serveau de mai multe ori, iar daca ajungeai mai tarziu riscai sa nu mai prinzi nimic, poate doar o sticla de apa minerala de jumate. Meniul era acelasi ca si in zilele anterioare, cel normal, cel usor si cel vegetarian, in mod normal aveai dreptul la o singura varianta. Cred ca in ziua aceea am ales sandvisul vegetarian, nu aveam chef de carne, simteam nevoia ma racoresc cu putina salata. Asadar mi-am luat sandvisul si apa plata si am inceput sa-i caut pe ai mei, stateau undeva langa intrare pe un petic de iarba. Se punea intrebarea ce facem, incotro mergem, eram la mijlocul saptamanii, ne-au mai ramas atat de multe locuri de vizitat; asa ca s-a instalat nehotararea, unii au luat-o spre zoo (planuisem vizita asta pe ultima zi, cand dupa ce voi fi vizitat totul, ma voi relaxa intr-o plimbare admirand animalutele) altii au luat-o in alte parti, iar pe mine ma tot ispitea un loc pe langa care trecusem de atatea ori in zilele precedente dar nu apucasem sa-l inspectez. Asa ca, am luat-o intr-acolo, singur; uneori cand esti intr-o tara sau loc strain, placerea de a descoperi acel loc creste semnificativ cu cat numarul celor din grup scade; nu e nimeni sa te zoreasca - hai ca m-am plictisit de locul asta, poti sa te zgaiesti la o statuie cat vrei tu, sa stai pe-o banca si pur si simplu sa te uiti la trecatori, sa te intrebi oare ce fel de viata duc strainii ce trec pe langa tine, o duc oare mai bine ca tine, oare se confrunta cu aceleasi frustrari cu care tu ai de-a face la tine in tara; cu siguranta ca o duc mai bine, cu siguranta nu se cearta cu doamnele pe la ghiseuri, cu siguranta la ei sistemul medical e bine pus la punct; dar pe urma te uiti la ceas si iti aduci aminte ca mai ai atatea de vizitat.
Asadar iesisem din parcul in care se tinea festivalul YMCA, si trecand pe langa statia de tramvai, am intrat in parcarea unde din asfaltul incins rasarea impunatoarea Sparta. Superba arena a echipei de hockey Sparta Praga. Fatada visinie a cladirii te intampina cu doua steaguri uriase dungate in trei culori, albastru portocaliu si rosu, unul in dreapta afisandu-l pe neinfricatul Gerard Butler din 300 (oricat mi s-ar recomanda, tot nu am sa ma uit la filmul asta) purtandu-si falnic coiful si unul in stanga postand varianta moderna a spartanului, avand in loc de coif traditionala casca de hockey. Iar intre cele doua steaguri cu scris visiniu de tipar, pe fond alb ti se anunta ca esti in fata maiestoasei Sparta, cu un semn de exclamatie la sfarsit. Coplesit de toate acestea, ma indrept spre cele douazeci de usi ce-mi stateau inainte cu speranta ca macar una sa fie deschisa. Reusesc in cele din urma sa gasesc o usa deschisa, intru, doi tipi stateau de vorba la caserie. Intreb daca stiu engleza, unul din ei imi raspunde afirmativ, si incep sa-l asaltez cu intrebari: cand este meci? Pai acuma este, imi raspunde el. Si cat costa? Pai e liber, imi raspunde zambitor. Il rog sa imi arate pe unde e intrarea, iese si imi zice sa-l urmez. Intru in arena si primul lucru pe care-l remarc, pe langa imensitatea arenei, e racoarea, oo ce binecuvantare.... Ii multumesc amabilului tanar si imi caut un loc. Era putina lume, probabil era un meci de liga secunda sau de juniori, insa ce mai conta, imi implinisem unul dintre vise, sa fiu la un meci de hockey. Ooo da... si racoarea.... la un moment dat incepuse sa mi se faca pielea de gaina, dar oricum era mai bine decat afara.
Nu am prins decat doua reprize si un gol, Sparta invinsese echipa vizitatoare Plzen cu 2:1. au fost si ceva momente spectaculoase, unul dintre jucatori a zburat un moment dat vreo doi metri, cred ca s-a accidentat destul de rau, a iesit afara si nu a mai intrat pe urma. Hockey-ul e un sport foarte frumos, agresiv si foarte rapid, incepusem sa filmez si ajunsesem sa nu mai stiu pe unde e pucul. Un sport cu adevarat barbatesc, spre deosebire de fotbal, unde daca un jucator e atins un pic, se arunca pe gazon si incepe sa planga ca o muiere, de te intrebi oare nu era mai bine sa dea la teatru decat sa se faca fotbalist. Fotbalul e un sport supraapreciat, nedemn de a fi numit sport rege (mai ales la noi), unde un jucator joaca doua meciuri si deja isi permite vila si ultimul tip de audi, pe cand alti sportivi muncesc din greu un an de zile si nu-si permit sa-si cumpere nici un amarat de apartament. De ce prinde fotbalul la noi? Pentru ca e usor de urmarit, are putine reguli si pentru ca dupa un burger la doi litri si trei pachete de seminte, mingea ramane destul de mare incat sa o poti urmari. Pe cand la hockey sau tenis e nevoie de concentrare.
Fara intentia de a transforma aceast post intr-o cronica antifotbal (of Doamne, ce s-a intamplat cu jurnalistii sportivi de la noi in ultimii ani, nu mai exista stiri din sport ci doar stiri din fotbal, ce bine ca exista Eurosport) revin la experienta Sparta. Se aude fluierului arbitrului, cele doua echipe se saluta si ies de pe gheata. Dau si eu sa ies, insa, surpriza nu mai stiu cum. Ma ratacesc pe tot felul de coridoare, la un moment dat trec prin vestiare, baietii se schimbau, ajung iarasi pe ceva coridoare, ma desparteau niste geamuri de exterior, dar usa nicaieri. Dau de un batran care nu stia engleza ne intelegem prin semne arat cu degetul spre exterior si ma conduce in cele din urma la o usa. Uff.. salvare... insa cand ies... iarasi caldura sufocanta. Ma indrept spre statia de tramvai, pe langa mine trece in viteza un tip pe role impingand un carucior. Ma intorc urmarind cu privirea taticul pe role... hmm... ce idee buna de a scoate pruncul la plimbare. Ajung in statie, numai bine, vine si tramvaiul, merg o statie, timp in care realizez inca un lucru ce ma frapeaza, in tramvaiele lor lipsesc batranii care se inghesuie sa stea pe scaun ca apoi sa coboare la prima statie, lipseste mirosul de transpiratie si abundenta de parfum ieftin contrafacut, lipsesc pruncii care asculta manele la telefon (se pare ca cei de aici stiu de inventia castilor) lipseste sacadarea din mersul tramvaiului. Intrasem in panica cand tramvaiul (tatra, cum avem si noi, insa asemanarile se opresc doar la aspectul exterior) intra in curba cu viteza maxima, fara sa opreasca catusi de putin, insa culmea nu a deraiat; am mai circulat apoi cu acea linie, fiindca imi placuse senzatia. Si da, acolo nu trebuia sa astept un sfert de ora pentru un tramvai. Ce mai lipseste acolo? Desigur concertul de claxoane si injuraturi de care ai parte in fiecare intersectie in orice oras din Romania. Cobor din tramvai si ma indrept spre gura de metrou, mda... lipsesc cu desavarsire cersetorii si cainii vagabonzi. La capitolul transport in comun, in Praga, metroul a ramas preferatul meu. Pražského povstání, anunta vocea feminina din difuzor, statia mea, cobor si ma indrept spre Podoli, unde ma astepta camera calduroasa de la etajul 6. Pana si caldura e mai suportabila la ei, nu e asa de apriga ca aici.
0 Comments:
Post a Comment