Romania te iubesc... sau nu...

 "E-o zi normala, o zi cu nervi si cu mult stres..." , cum zice cantecul de mai jos si cum am avut parte ieri. In ziua de 14.01.09, cum apare scris si pe imaginea de mai sus, una dintre cele mai proaste zi de anul acesta, eram pe o partie din Elvetia, bajbaiam prin ceata si goneam cu o viteza ametitoare printre fulgii de nea, cand deodata placa se agata de ceva si ma rostogolesc mai ceva ca Greuceanu, dand cu capul si umarul de partia inghetata. Am simtit cum ma arde umarul si cateva secunde am ramas nemiscat. Incerc sa ma ridic, dar pe cand ma sprijineam pe mana dreapta constat ca ma doare teribil. Mai stau un pic, si in cele din urma ma ridic hotarat sa cobor partia si sa ajung la telescaun, sa ma pot intoarce la cabana. Merg la un cabinet medical se ajunge la concluzia ca mi-am rupt clavicula. 

 

 Ieri se facusera doua saptamani si doua zile de la accident, cand am mers la policlinica municipala pentru un control. Programul de consultatii incepea de la 8, insa pentru ca oamenii sa intre intr-un mod civilizat, trebuia sa vi cu o ora mai repede, pentru a-ti lua un bilet cu numar de ordine de la casa de informatii. Ajung pe la 7:30 iar doamna de la informatii imi spune: ai ultimul bilet, cu numarul 15. Putin afectat la gandul ca aveam alte 14 persoane inainte mea, insa totusi impacat ca am prins numar, ma asez pe bancheta din fatza usii cabinetului de ortopedie si astept. Mai vine un tip (unul dintre cei mai simpatici tigani pe care i-am cunoscut) putin cam dezamagit ca nu a mai prins numar. Stam o vreme si iese asistenta sa ne ia foile si sa ne treaca in registru, iar noi bucurosi la gandul ca desi am venit ultimii eram primii aici si vom scapa repede. Mare insa ne-a fost dezamagirea cand incet incet lumea incepea sa vina, unii cu numere mai mici, altii fara numere, insa si mai mult ne-am demoralizat cand am auzit ca doctorul soseste undeva in jurul orei 10, in loc de 8 cat ar fi trebuit. A venit totusi cu 15 minute mai repede, poate ca mai presteaza servicii si in alta parte, nu stiu, nu asta m-a deranjat cel mai mult ci atitudinea oamenilor. Spuneam ca tipul care venise dupa mine era tigan, insa pana la urma ca niste tigani s-au comportat aproape toti ceilalti in afara de el, oameni a caror nesimtire depaseste orice limita a bunului simt, se bagau in fatza, sareau peste numere, orice numai sa nu astepte. La un moment dat devenisera atat de animalici incat au facut un semicerc in jurul usii, o bariera umana, cu greu a reusit unul dintre asistenti sa intre in cabinet, mai mai sa-l linseze. Insa tiganul meu, plin de rabdare si bun simt astepta ca si mine o minune, nu stiu cum se facea, ca numarul persoanelor care era inaintea noastra ramanea constant la patru. Si pana la urma tot haosul acesta porneste de la casa de informatii. In mod normal (da' ce mai e normal in tara asta?) biletele cu numerele de ordine se elibeareaza la ora sapte. O doamna, se vedea pe chipul ei batran si ridat ca era bolnava, slaba, cu pielea stransa pe oase si picioarele-i usor tremurande, se confesa ca ajunsese la casa la ora sapte fara douazeci si i s-a eliberat biletul cu numarul 13. Consternata, intreaba dar "cum de imi dati numarul asta?" La care doamna de la ghiseu (le iubesc pe toate doamnele astea) spune plina de bunavointa: "Dupa ce ca ti-am dat bilet, mai si comentezi?" Cu toate astea nu raspunsul acesta m-a surprins ci raspunsul unei alte doamne ce statea la rand: "Ciudat, eu am ajuns la sapte si douazeci si mi-a dat numarul 10." Si atunci stam si ne intrebam oare ce algoritm matematic foloseste doamna de la informatii sa elibereze biletele? Cineva da raspunsul: "ii dai o ciocolata si iti da numar mai mic", la care o tiganca batrana ce statea la rand (de altfel si ea foarte de treaba) raspunde: "ce ciocolata sa-i dai la aia, nu vezi cat e, cat o vaca?!"

 Orele trec si tot nu reusesc sa ma vad in cabinet, asa ca ies afara pentru o gura de aer, nu mai rezistam la atata nesmitire cata era in jur si nici la concertul de mistrii, gletiere si spacluri ce mangaiau peretii, acompaniate de basul masinilor de gaurit si a ciocanelor rotopercutoare (policlinica e in renovare). Merg sa-mi platesc facturile la telefoane, imi iau doua buseuri (unul cu nuca si unul cu mac) si o cafea. Revin in sala de asteptare, nici o schimabare. Remarcasem si inainte, in stanga usii cabinetului erau doua afise ce contineau, una o imagine a lui Isus si alta cu imaginea Mariei, ambele insotite de texte, insa nu citisem ce scria acolo, ma gandeam ca erau ceva versete. Am fost placut surprins sa realizez ca de fapt cele doua afise erau o campanie antiavort. Pe una dintre ele scria la un moment dat: "Aici e casa mortii. Aici e poarta iadului". Si m-am gandit.. hmmm... deci de asta oamenii se comporta ca niste animale in preajma usii cabinetului. Ce m-a amuzat a fost si textul final de pe ambele afise: "Cine fura(rupe) aceste icoane comite un pacat si va fi pedepsit de Dumnezeu"; insa per ansamblu aceasta initiativa mi se pare una foarte laudabila, aducerea la cunostinta a faptului ca "atunci cand faci un avort, nu numai ca vei comite o crima, dar vei si distruge doua suflete, al copilului si al tau".

 Timpul continua sa treaca in defavoarea mea cand deodata asistenta isi face loc printre hienele pregatite dintr-o saritura sa ajunga in cabinet si imi striga numele: "Tu ce faci, cu clavicula rupta stai afara?". Si ma baga in cabinet, spre dispretul hienelor. Pai ce sa fac, ii spun, sa ma iau la bataie cu ei, daca fiecare intra cum vrea?! Da, da, stiu, imi spune, se-nghesuie si babele astea sa intre primele, de parca n-ar avea timp sa astepte. Nu stiu ce s-a intamplat ca de doi ani de zile lumea a luat-o razna. Dupa o scurta consultatie sunt trimis cu un etaj mai sus sa fac un film, ajung acolo, bat la usa, era deja ora 12:30, iar doctorul imi spune, trebuie sa astepti pana vine schimbul de tura, adica ora unu. Ce era sa fac, cum am asteptat patru ore sa intru in cabinet, mai puteam astepta inca juma' de ora. Si in timp ce asteptam soseste si nevasta tiganului, cu care facusem cunostinta dimineata, cu copilasul dupa ea, un taciune vesel cu ochii sclipitori si parul ciufulit; trebuia si ea sa-si faca o serie de filme. 

 Ma opresc aici, restul a decurs normal, asistenta a fost foarte draguta, la fel si doctorul, s-au comportat exemplar. Insa ca si o concluzie, e trist ca pentru toata treaba asta, consultatie si film, a fost nevoie sa pierd 6 ore, in timp ce in cabinetul din Austria totul s-a rezolvat in 40 de minute, timp in care doctorul a fost nevoit sa plece la o urgenta.

 Inchei cu o vorba buna: fericiti cei ce sunt sanatosi si nu ajung prin spitale, la mila purtatorilor de halate (albe). Si o urare pentru toti cei care duc la bunul mers al tarii, din orice sistem ar face parte (medical, juridic, public, invatamant, etc.): va doresc sa va racoriti intr-o ploaie de foc.

ataria - ploaia de foc

sâmbătă, 31 ianuarie 2009